Pentru tine, Alba

Alba este un nume fictiv al unei persoane dragi care pentru un scurt timp mi-a luminat viata şi m-a învăţat lucruri despre mine. Avea 78 de ani şi a murit duminică lăsându-mă cu mii de întrebări şi cu un gol mare în suflet. Locuia încă în casa pe care am cumpărat-o pentru copiii cu care lucrăm, caşa în care îşi petrecuse toată viaţa. Ne-am apropiat imediat şi prietenia noastră a fost deosebită dar…prea scurtă. Am rămas acum cu zâmbetul ei în minte, cu poveştile din război, cu mâinile ei calde şi moi parcă încă ţinându-le pe ale mele.
        Cu două zile înainte de moartea ei am fost bolnavă şi… prea preocupată de mine încât nu am avut timp destul să stau cu ea. În ziua următoare a întrebat de mine dar nu eram şi… s-a dus. S-a dus fără să-mi strângă mâinile, fără să-mi spună bun rămas şi mai ales, fără să-mi spună dacă L-a găsit.
        Şi pentru că nu ne-am luat la revedere i-am scris:

Pentru tine, Alba

        “Căutaţi pe Domnul şi veţi trăi!”(Amos5:6). E promisiunea Domnului care va rămâne în picioare chiar şi după ce „toate lucrurile vor trece”.
        Şi cât de repede trec aceste lucruri… cat de fragili suntem! Doar un abur ce se arată „puţin şi apoi piere”.
        Pentru tine, pentru tine, suflet drag, cele de aici au luat sfârşit. Şi ai plecat.
        Ai stat aici îndeajuns să te cunosc şi să mă bucur de tine. Ai fost printre noi îndeajuns  cât să mă  faci sa zâmbesc, privindu-te, ascultându-te şi mângâindu-ţi obrazul moale. Mi-ai spus atâtea lucruri! Mi-ai arătat atâtea adevăruri pe care nu le vedeam în mine!
        Aş fi vrut să-ţi  spun şi eu mai  multe, să-ţi bucur inima cu ceva şi să te sprijin mai mult în paşii tăi înceţi, şi să te îndrum să-L cauţi.
        Sa-L cauţi şi să trăieşti!!!

        Aş fi vrut să mai stai şi să-ţi mai văd lumina din ochi atunci când îţi apăream în prag, să-ţi aud glasul uscat atunci când râdeai cu mine, să-ţi văd degetele întoarse de boală atunci când îmi arătai primăvara pe geam.

        Îţi spuneam despre El, Alba, îţi aminteşti? Mă ascultai şi rămâneai tăcută. şi timpul a fost scurt iar spre sfârşit… când ar fi trebuit sa fiu acolo… nu eram. M-ai căutat chiar înainte să te duci şi acum tot ce-mi doresc e  să te fi lăsat mai mult sa-L cauţi.

        Aş vrea să-mi ierţi plecarea de atunci, eu poate căutam un nu-stiu-ce şi n-am venit.
        Cum aş putea sa ştiu ,pan’ la sfârşit CE ai găsit?
        Aş vrea, măcar cu viaţa mea, fără cuvintele ce mi-au lipsit, să îţi fi spus mai multe despre ce căutai.
        Aş vrea acum să ştiu că porţi veştminte albe şi că dansezi cu ei, frumoasă Alba.
        Aş vrea să ştiu că ai iertat că n-am venit să-ţi spun mai mult.
        Şi nu-mi rămâne acum decât să stau, să caut, să-nţeleg
              şi să-L pe El întreb de L-ai găsit.

               Aşa-i că tu trăieşti?

                                                                     eu.

        Dumnezeu nu spiritualizează suferinţa nedreptăţii pentru că El însuşi a îndurat-o. El ştie că pumnul doare, că tortura ucide şi că nedreptatea poate să ne brutalizeze spiritul încât să credem că suntem uitaţi de Dumnezeu.

        El ştie că sufletele pierdute au nevoie de un Salvator si că noi “n-avem de luptat împotriva cărnii ci împotriva cărnii, ci împotriva căpeteniilor ,împotriva stăpânirilor acestui veac, împotriva duhurilor răutăţii care sunt în locurile cereşti.”(Efes. 6:12)

        Suferinţa Albei a fost singurătatea. O singurătate pe care nu mai putea sa o ascundă în spatele zâmbetului ei frumos. Suferinţa Albei era că trebuia să părăsească locul în care se născuse şi trăise pentru 80 de ani… că trebuia să meargă într-un loc ostil şi lipsit de dragoste. Suferinţa ei… mi-o spunea cu atâta durere, agăţându-se parcă de mine şi sporită de faptul ca nu o puteam ajuta.

        Isus îi îndeamnă pe ucenicii Săi să răspundă cu hrană celor înfometaţi, cu haine celor goi, cu vizite celor închişi, cu balsam celor loviţi şi răniţi, cu dreptate celor nedreptăţiţi(Matei 25:31-36)

        Alba nu e decât o mică parte a acestei lumi care are nevoie de Dumnezeu şi am putea să spunem, nu cel mai îngrozitor caz (e ciudat cât de uşor este să spunem că unii oameni suferă mai mult decât alţii, şi la fel de uşor să nu-i auzim pe cei mai de departe).

        Ştim că Dumnezeu caută dreptatea, justiţia, dar lovindu-ne de lumea reală in care oamenii sunt abuzaţi de oameni, această teologie frumoasă riscă să rămână doar o teorie goală.

        Dumnezeu, deci, caută dreptatea, dar CUM anume face El asta?
CUM îi ajută El pe orfani, apără pe asupriţi şi “zdrobeşte braţul celui rău” (Psalmi 10:15)
        CUM anume face El dreptate?

        E o întrebare corectă. Avem un răspuns? Cred că DA şi e un răspuns care are de-a face cu mine şi cu tine.!

        Dumnezeu ar fi putut să-şi restabilească aici împărăţia printr-un miracol aducând puterile îngerilor Lui să cureţe nedreptatea… totuşi El alege să folosească un miracol şi mai mare: să ne folosească pe noi, poporul Lui. “Cât de frumoase sunt picioarele celor ce vestesc Evanghelia!” (Rom 10:15)
Noi suntem mâinile pline de dragoste şi milă ale Lui Dumnezeu.

        NU e nici o îndoială că Dumnezeu vrea dreptate iar Isus spune: “Vă spun că le va face dreptate CURÂND”(Luca 18:). Întrebarea este … va găsi El credinţa pe pământ? Îşi va găsi instrumentele de dragoste si de justiţie – poporul Său – gata să-L slujească? (Luca 18:8)

        Problema lumii în care trăim, lume în care se vând trupuri, se cumpără demnitatea şi se asupresc cei slabi, problema nu e că Dumnezeu ar fi departe, ci ca oamenii Lui Dumnezeu sunt departe.

        Gary A. Haugen descrie în GOOD NEWS ABOUT INJUSTICE un lucru care l-a ajutat să înţeleagă slujirea.

        “Un predicator mi-a cerut odată să îmi imaginez o scena care mi-a rămas mereu în minte de atunci. Mi-a cerut să mă duc cu gândul la locul unde au fost hrăniţi cei cinci mii de bărbaţi… ucenicii se plâng de foamea celor mulţi iar Isus, plin de compasiune răspunde prin binecuvântarea micilor bucăţi, cinci pâini si doi peştişori. <<apoi a poruncit noroadelor sa şadă pe iarbă ,a luat cele cinci pâini şi cei doi peşti. Şi-a ridicat ochii spre cer, a binecuvântat a frânt pâinile şi le-a dat ucenicilor, iar ei le-au împărţit noroadelor>>(Matei 14:19)
Predicatorul mi-a cerut apoi să îmi imaginez un scenariu în care ucenicii ar mulţumi fără încetare Lui Isus pentru pâine şi peşte – dar fără-să le împartă oamenilor hrana. Ucenicii sunt copleşiţi de grămezile care îi înconjoară de acum si striga către Isus: mulţumesc, mulţumesc, mulţumesc, mulţumesc, mulţumesc… dar fără să împartă hrana celor flămânzi. Ucenicii sunt copleşiţi de plânsul celor înfometaţi…”      În această situaţie e sigur că ucenicii s-ar fi întrebat de ce nu face Isus nimic pentru ei…?

        Ne întrebăm adesea de ce nu face Dumnezeu ca suferinţele să dispară, de ce sunt încă atâţia copii vânduţi în prostituţie, copii-sclavi de la vârste fragede, de ce încă poliţia coruptă îi aduce pe fugari înapoi în bordeluri şi la stăpânii lor abuzivi, de ce oameni ca Alba mai mor încă singuri?
Si…de ce mai sunt încă locuri goale în bisericile noastre?

               Este Dumnezeu departe?
               Dar, EU…sunt aproape?

        Biblia ne spune că nu vom cuceri lumea, că păcatul se va înmulţi încă mai mult (Ezechiel 22:25-30). Convingerea lui Edmund Burke este că “pentru ca Răul să triumfe nu e nevoie decât de un singur lucru: ca oamenii buni să nu facă nimic.”

               “Dar, îndrăzniţi, Eu am biruit lumea!” (Ioan 16:23)

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s