Isus al tău

Isus al tău — cum arată?

„După opt zile, ucenicii lui Isus erau iarăşi în casă şi Toma era împreună cu ei. Pe când erau uşile încuiate, a venit Isus şi a stat în mijloc şi le-a zis:  Pace vouă!. Apoi a zis lui Toma: Adu-ţi degetul încoace şi uită-te la mâinile Mele; şi adu-ţi mâna şi pune-o în coasta Mea. Nu fi necredincios ci credincios!” (Ioan 20:26, 27)

Cum îl vedeau ucenicii pe Isus în acea zi? Ce credeau ei despre El? Erau încuiaţi în casă „de frica iudeilor”(v 19). Tot ce era în mintea lor era că Învăţătorul lor fusese crucificat lăsându-i singuri. Şi totuşi, Isus apare şi le aduce linişte. Le aduce pacea de care aveau atâta nevoie. După aceea, El le arată rănile Sale. El…Fiul lui Dumnezeu, Cel Care învinsese moartea, Care se coborâse în locurile adânci, El poartă încă rănile crucificării pe mâinile Sale. Cu aceleaşi mâini îşi trimite discipolii:” Duceţi-vă şi faceţi ucenici din toate neamurile…”(Mat 28:19a)

Cum arăta acel Isus al ucenicilor? Cum arăta atunci Fiul Omului, Cel Care venise ca prieten al vameşilor şi femeilor păcătoase, al leproşilor, prieten al celor slabi şi săraci, al copiilor?

Cum arată Isus al meu?

Isus al meu e un Rege, un Împărat care s-a înălţat la Tatăl şi care îmi pregăteşte acolo un loc. Mă întreabă în fiecare zi: ai să Mă urmezi, copilul Meu? şi îi răspund: Da, Doamne! Şi totuşi, mă întreabă iar Chiar vrei să ştii unde îmi este inima? Poţi să mă urmezi acolo unde doare? Voi merge în seara asta să stau cu fetiţa care vinde bomboane pe  străzile din Lima pentru ca ai ei să poată mânca mâine. Voi sta cu Oscar pentru că astăzi cei mari l-au bătut din nou, voi fi cu Alfred, e ziua lui şi e trist. Se întreabă dacă părinţii lui îşi mai amintesc de el. Aseară am stat cu bătrânul de la colţul străzii şi i-am fost prieten pentru încă o noapte. I-am strâns mâinile şi i-am spus despre Masa Mea iar ochii i-au strălucit de bucurie când i-am spus despre Împărăţia mea

Îl ascult pe Isus al meu spunându-mi toate acestea şi îi spun: dar, Doamne, asta doare!

Isus al meu e Marele Învăţător şi mă învaţă adevăruri adânci despre El. Mă învaţă lucruri prin viaţa lui Menudo (un adolescent din Lima), prin viaţa celor împinşi jos la capătul scării. Iar eu, trebuie să cobor acolo unde doare pentru a înţelege toate aceste lucruri.

Nu e uşor să merg acolo pentru că e locul unde descopăr „frica de a fi vulnerabil şi de a mă simţi neajutorat în faţa celor în durere, frica de durerea şi de zdrobirea propriei mele inimi”. [Jean Vanier – „From brokenness to community”(„De la zdrobire la comunitate”)]

Menudo ştie ce înseamnă durerea, respingerea şi nedreptatea. El vrea să-şi schimbe viaţa, să iasă din stradă şi să ajungă să-L slujească pe Isus printre fraţii de suferinţă care sunt de asemenea în durere. Menudo este vânat de poliţie, târât în celule murdare, bătut, nedreptăţit. Menudo este zdrobit, şi în zdrobirea lui, Dumnezeu îl foloseşte pentru a mă învăţa pe mine Dragostea adevărată, Iertarea adevărată. Învăţ aceasta chiar acum, amintindu-mi seara în care, stând pe un trotuar murdar dintr-un cartier periculos din Lima am ajuns într-un loc al zdrobirii.

În drum spre străduţa în care ne întâlneam cu copiii, trecem pe lângă un bar ieftin şi mizerabil şi am văzut înăuntru doi homosexuali dansând murdar, fără mască, fără ruşine. În faţa barului copii disperaţi inhalează aurolac, fete disperate aşteaptă „clienţi”.

În mijlocul acestei disperări, acestui întuneric, prietenul meu drag mă aduce într-un loc al luminii, un loc din inima lui unde îmi arată ce visează. Îmi spune despre cum va fi când toate acestea se vor fi terminat.

 Îmi spune cum el va merge pe un drum lung, de aur, „ o stradă fără copii ai străzii”, un drum pe care va merge cântând către Dumnezeu, către Tatăl care îl va aştepta cu braţele deschise…aceleaşi braţe care au îmbrăţişat lumea de pe cruce, aceleaşi mâini străpunse care îl îmbrăţişează pe el acum şi aici unde e încă durere.

Menudo îmi spune aceste lucruri dar trebuie să se oprească pentru că strada nu ne lasă. În spatele nostru izbucneşte o luptă. Văd sânge, văd o fată leşinând, văd maşina poliţiei luând pe fata rănită, văd luminile îngrozitoare ale girofarurilor dispărând în noaptea neagră, văd restul băieţilor…fără nici o reacţie pe feţele lor… au văzut asta de prea multe ori… s-au obişnuit atât de mult cu asta. Nu e nimic nou. Realitatea crudă a străzii îşi arată iar colţii – doar atât.

La barul din colţ cei doi încă dansează iar întunericul e atât de adânc, durerea atât de ascuţită, inimile se răcesc atât de tare.

În aceste clipe vreau doar să mă agăţ de ceva, să fug de aceste imagini, să-mi ţin inima într-o singură bucată, întreagă. Menudo e încă lângă mine, pe trotuar, încă visând la cum va fi în cer, spunându-mi SĂ IERT, să-i iert pe cei care aduc durerea, să-mi iubesc duşmanul…

Îl ascult pe acest copil mare, pe acest tânăr îmbătrânit iar inima mea, pe care o voiam întreagă, se sparge în milioane de bucăţi.

Doare! Doare, dar prin aceste bucăţi îşi va putea turna Dumnezeu dragostea Lui către alţii.
Menudo e zdrobit şi în zdrobirea lui, el strigă la Isus care de asemenea a fost zdrobit. Rănile Lui îi vor vindeca rănile lui Menudo.

Menudo e zdrobit şi acesta e lucrul care îl aduce la înţelegerea a ce este Isus cu adevărat.

Menudo mă învaţă pe mine şi ne învaţă pe noi toţi că trebuie să fim zdrobiţi ca să ajungem să înţelegem, pentru că aceasta e singura cale prin care putem ajunge la speranţă.

„…adu-ţi mâna şi pune-o în coasta Mea. Eu sunt, nu-ţi fie teamă!”

Şi…Isus al tău, cum arată?

în numele celor care nu au glas să strige,

Cristina Tudose

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s