„Nu mă mai supăra cu bucuria!”

Image

Când mi s-a propus să scriu câteva gânduri despre bucurie, am răspuns afirmativ. La urma urmei, gânduri teologice despre bucurie trebuie să aibă fiecare creştin care îşi ia în serios umblarea cu Hristos, nu? În plus, nu mi-a fost greu niciodată să aştern gânduri pe hârtie. Aşa că am adăugat o nouă sarcină pe lista de activităţi şi am continuat ziua.

În decurs de 24 de ore a venit testul. Fetiţa noastră, care nu s-a îmbolnăvit niciodată până la această vârstă (are un an) m-a privit dintr-o dată cu ochişori de boală. A urmat o noapte nedormită, în care am ţinut-o în braţe când eu, când soţul meu. Dimineaţa ne-a găsit pe noi, părinţii, cu ochii roşii de nesomn şi cu îngrijorare în suflet. Eu am plecat la birou, întrebându-mă cum aveam să trec prin zi. Ea a rămas acasă cu tati…mi s-a rupt inima când am ieşit pe uşă. Pe drum…m-am gândit la bucurie. Şi am simţit o povară amară în asta.

La birou, monitorul şi-a oglindit cu cruzime scânteia în ochii mei obosiţi. Nu doream decât să se încheie ziua aceasta nefastă şi să ajung acasă la puiul meu. Dar testul era departe de a se termina. O şedinţă în biroul directorului a schimbat totul. Am aflat că slujba mea, care părea solidă şi sigură, e in pericol. Nu îmi pusesem această problemă niciodată. Mi-a fugit pământul de sub picioare…m-am înfipt mai bine în scaunul pe care stăteam şi am vrut să rostesc o rugăciune în gând, dar n-am putut articula nimic, nici măcar aşa, fără cuvinte. Un îngheţ nefiresc mi s-a strecurat în oase şi în suflet şi am amorţit. În jurul meu, gurile celorlalţi se mişcau, dar sunetul cuvintelor lor nu mai ajungea la mine. Imaginea fetiţei mele bolnave mi-a venit cu durere în minte…scenarii îngrozitoare în care nu am mai avea cu ce să ne plătim chiria, în care nu am mai avea bani pentru cele mai mici nevoi, se desfăşurau rapid în mintea mea…apoi m-am gândit la…la bucurie. Ce cuvânt ridicol! Ce sarcină grea să scriu despre bucurie chiar acum! „Vreau să plâng şi atât” am spus fără sunet. „Lasă-mă să plâng şi atât, Doamne, nu mă mai supăra cu bucuria! Lasă-mă doar să plâng!”

 

Drumul spre casă a fost în acelaşi timp prea lung şi prea scurt. Am avut timp să îmi amintesc ocazii nenumărate în care Dumnezeu a intervenit miraculos în situaţii de criză. Am avut timp să îmi imaginez cele mai rele scenarii. Am avut timp să mă gândesc la cât de obosită eram. Am avut timp să număr paşii care mă despărţeau încă de soţul şi de fetiţa noastră. Voiam să ajung mai repede la ei şi voiam în acelaşi timp să se lungească drumul.

Deschizând uşa…m-am gândit la bucurie. Şi m-am întunecat şi mai mult. Am simţit furie! Am simţit revoltă. Bucurie??? „Lasă-mă doar să plâng, Doamne! Atât! Nu mă mai supăra cu bucuria!”

 

Două perechi de ochi şi-au oglindit apoi scânteia în sufletul meu. Ochii ei – pe jumătate închişi şi slăbiţi. Ochii lui – luptându-se cu teama. În mijlocul camerei, i-am închis pe ai mei şi am mulţumit. Am mulţumit pentru că eram toţi trei împreună, pentru că febra ei mai scăzuse, pentru că încă eram în locuinţa noastră, pentru că eram întregi, pentru că indiferent de circumstanţe dragostea dintre noi va rămâne sacră…pentru că sub furtuna care ne scutura în acele clipe se afla mâna puternică a Celui care a potolit furtuni şi mai mari. „Ce spuneai despre bucurie? Acum sunt gata să mă gândesc la asta. Lasă-mă să plâng…şi supără-mă cu bucuria Ta!”

„Bucuraţi-vă! Iarăşi zic, bucuraţi-vă!” (Fil. 4:4) spune Pavel, privind probabil spre tavanul celulei de piatră în care era închis. Bucuraţi-vă! spune el ghemuit şi ţintuit de butucii grei care îi ţin picioarele captive. Bucuraţi-vă! spune el încercând să-şi întindă spinarea biciuită cu cruzime de cei care urau dragostea, de cei care urau bucuria…

Astăzi, la o zi după veştile care m-au speriat, scriu gândindu-mă la bucurie. Astăzi am plecat de acasă cu imaginea ochilor ei luminaţi, ai ochilor lui împăcaţi şi încurajaţi. Astăzi am mers ca prin vis la nenumărate ghişee în încercarea de a-mi rezolva situaţia curentă. Am bătut la uşi aşteptând să o găsesc pe cea pe care o pregăteşte El şi pe care o va deschide la timpul potrivit. Am mers pe jos pentru a-mi consuma într-un fel entuziasmul ridicol pe care mi l-au adus aceste evenimente în suflet şi mi-am amintit că orice resursă pe care mi se pare că o am, orice urmă de putere, orice zdrobire şi orice teamă se transformă în zidire dacă le dau înapoi Celui care orchestrează totul. Am simţit că pot merge – pe jos, citiţi cu atenţie, „pe jos” – până la marginile pământului. Am simţit…am simţit că simt. M-am simţit vie. Şi am zâmbit fără să-mi pese de cei care poate m-au privit pe stradă. M-am gândit apoi că sigur arătam ridicol cu acest zâmbet sub ochii mei cu cearcăne, până m-am zărit fugar într-o vitrină. Mi-a părut străin, dar frumos, chipul acela al meu. Obosit şi încercat, dar luminat.

„Ce spuneai de bucurie? Lasă-mă în continuare să plâng, Tatăl meu din ceruri, lasă-mă să mă ghemuiesc la pieptul Tău şi să ascult cum îţi bate inima de dragoste pentru mine. Lasă-mă să îţi mai spun o dată despre cât de mult mă tem, despre cât de îngrozitor e scenariul acesta în care nu aş mai avea unde să muncesc! Lasă-mă să plâng în hohote fără ruşine şi fără teama că mă vei judeca, lasă-mă să plâng pentru că e dureroasă atingerea frunţii ei transpirate de boală, pentru că e sfâşietoare privirea lui care încearcă să mă încurajeze, pentru că e ameninţător viitorul acesta atât de apropiat, pentru că Cerul pare departe, iar pământul rece pe care calc e deocamdată realitatea crudă în care suntem. Lasă-mă să plâng…dar arată-mi în continuare bucuria Ta care întrece orice pricepere!”

 

Dacă mă bucur? Da, mă bucur. Mă bucur pentru că inima mea simte, pentru că mintea mea se frământă, pentru că trupul meu oboseşte, pentru că nu am fost uitată în căile mele fără El, pentru că Harul Tău îmi este de ajuns şi puterea Ta este desăvârşită în slăbiciunea mea (2 Cor 12:9). Mă bucur pentru că nu am acceptat să îmi asum poziţia de victimă a unui sistem corupt în ţara în care trăiesc, ci poziţia de copil încercat al unui Dumnezeu plin de iubire, pentru că nu găsesc în mine nicio dorinţă de răzbunare, pentru că nu aş schimba niciodată locul meu cu locul celui care face răul. Mă bucur pentru că la final de zi mă întâmpină ochi iubiţi, fie ei şi acoperiţi de boală sau de teamă. Mă bucur pentru că cei din jurul meu au ocazia să vadă cum reacţionează un urmaş al lui Hristos atunci când pământul se clatină. Mă bucur pentru că lacrimile de acum mă învaţă iar şi iar să plâng cu alţii care plâng. Mă bucur pentru că la final de drum, ochi blânzi de tată şi braţe care s-au lăsat crucificate mă vor primi într-o îmbrăţişare supremă.

Dacă îmi vine să râd? Nicidecum. Scriu înfrigurată şi mă opresc des ca să îmi şterg lacrimile. Tremur şi mi-e cald în acelaşi timp. Îmi înghit teama şi încerc să păstrez frânturile de încredere care zboară din când în când în jurul frunţii mele obosite. Mă privesc în fereastra de lângă monitor. Cearcănele sunt şi mai adânci, dar scânteia de viaţă din ochi e aşa de frumoasă. Şi încet încet, muşchii încrâncenaţi din jurul gurii se transformă într-un zâmbet pe care încep să îl înţeleg. Bucuraţi-vă…Când? Cum? De ce? Bucuraţi-vă în Domnul!

24 ianuarie, 2013

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s