Pentru că nu vreau un copil dresat!

Alexandra stă ca de obicei așezată între noi. În față, predicatorul își începe mesajul, iar noi căutăm deja trucuri de a o ține cât se poate de liniștită. Are câteva jucării, două mașini (da, mașini), o carte, un carnețel și nelipsitul caiet în care ea „denează” cu creioane colorate. Acesta este cadrul în care ne găsim duminică de duminică.

Se pare că astăzi nu are însă chef de niciuna din activitățile obișnuite, așa că încep să desenez eu pe caietul ei. În centrul paginii, fac conturul unui măr în creion și apoi umplu forma, încercând să îi dau volum. Câteodată mi se pare că mă pricep la schițe J. Mărul cu pricina chiar are volum și parcă sare din pagină. Îi fac și codiță și frunză. Alexandra mă vede, ia un creion roșu și se apropie de pagină. „Da, roșu e o culoare bună” îmi spun în gând și simt cum încolțește în mine un sâmbure de mândrie. Fetița mea de doi ani și jumătate alege culoarea potrivită pentru mărul rotund care iese solemn din pagina mea bidimensională. Mai mult, simt privirile prietenilor mei care stau pe scaunele din spate. Nu-i rău deloc, îmi spun, și mă simt bine.

Creionul Alexandrei aterizează în centrul desenului meu și pornește în toate direcțiile în linii dezordonate și apăsate. În câteva secunde foaia e plină de linii haotice. Frumoasa mea schiță abia se mai vede. Prietenii din spatele nostru zâmbesc și mă aud spunând că abia acum desenul e frumos…că e al ei…dar nu cred nici eu ce spun.

2014-08-10 15.49.32

De la desen, Alexandra trece la carte, la păpușă, apoi pare că atinge pragul de sus al plictiselii. Îmi ia inelul, apoi brățara, le scapă pe amândouă pe jos. Cineva se apleacă și i le dă. Simt că deranjez, că deranjăm mai mult decât am stabilit noi ca părinți că este acceptabil la biserică. Alexandra vrea în continuare ceva mai mult. Ies pe rând din geanta mea oglinda, ochelarii de soare, șervețelul textil cu care șterg ochelarii, cârligul cu care îmi agăț geanta și în final oglinda. Oglinda pare să o mulțumească cel mai mult și simt cum o jenă ușoară mi se strecoară în creier. Dintre toate obiectele…Alexandra alege oglinda și nu un obiect mai…educativ să spunem.

O las să se joace singură o vreme și încerc să fiu atentă la mesajul de la amvon, dar continui să frământ în mine imaginea incomodă a mărului cu multe linii roșii, a neliniștii ei, a oglinzii pe care mai bine nu o scoteam…și îmi imaginez ziua când mânuța ei va scrie litere frumoase și rotunde pe un caiet de școală. Îmi vin în cap instantaneu principii pe care le-am citit cu câteva ore înainte de a merge la culcare în noaptea precedentă…dar cedez pentru moment și nu sunt deloc împăcată cu mine. Mărul…mărul meu tridimensional…asta mă irită acum.

O privesc după câteva minute în care m-am uitat în altă parte și gestul pe care îl văd îmi moaie inima și îmi umezește ochii. Mânuțele ei mici împăturesc perfect șervețelul de șters ochelarii. Colț la colț, linie la linie, șervețelul e așezat într-un pătrat perfect. La fel cum am făcut zilele trecute împreună împăturind un prosop mare. La fel cum am făcut cu câteva zile în urmă, când vocea ei mică m-a oprit din treabă: „Te ajut, mami?”

Într-o clipă revin la ceea ce știu deja despre ea, despre modul de educație pe care l-am ales deliberat împreună cu soțul meu, la eliberare și la uimirea pe care o simt când mă uit la ea.

Într-o clipă îmi aduc aminte de toate lucrurile mici, dar mari, pe care le citesc în ea. Îmi aduc aminte că are doi ani și jumătate, că nu este copil de școală, care să scrie în caiete liniate. Îmi aduc aminte de desenul ei din trei linii verticale, în care numai ea știe să citească atentă: „mami, Ale’sanda în mi’joc și tati” și știu că știe că e iubită. Îmi răsună în urechi cerința ei din ziua trecută: „să me’gem în pa’c noi două ca p’ietene”. Aud „mami, te ’ube ’c.” Realizez cât de mult iubesc vârsta asta a ei în care pot s-o țin în brațe, să o sărut, să mă joc în părul ei, să o hrănesc când hotărăște că nu mai e mare și are nevoie de ajutor, să o gâdil la trezire, să o las să mă pieptene (fără să număr firele pe care mi le smulge). Realizez cât de dulce e închisoarea degețelelor ei mici în care îmi prinde degetul când adoarme. Cum să vreau acum să o văd mai mare? Cum să nu mă bucur de cântecelele ei fără noimă, de firimiturile pe care le face la masa, de jucăriile lăsate pe podea, de hăinuțele ei mici, de bucățele de pâine pe care mi le îndeasă în gură, de mângâieri cu degete catifelate și pline de miere de albine, de lacrimi de crocodil, de explicații pe care le dă ea lucrurilor, de realizarea ei că Dumnezeu a făcut luna pentru bucuria ei.

Va fi timp pentru caiete, pentru școală, pentru „cumințenie” la biserică, pentru camere în perfectă ordine…și îmi aduc aminte de fapt că mă tem de viitorul acesta în care copilul meu va avea de luptat cu o lume în care competiția a devenit normă, în care rezultatele palpabile sunt cele care validează sau invalidează afecțiunea celor mai mulți părinți, în care valoarea unui om este dată de cifrele cu care acel om se prezintă.

Împreună, ca părinți, am hotărât să o creștem pe Alexandra colaborând cu ea și nu atribuind o educație asupra ei. Și asta pentru că nu dorim un copil dresat, ci unul sănătos emoțional, un copil liber să aleagă hăinuțe, jucării, activități, un copil care să aibă curaj să urce scări, să cadă de pe bicicletă, să spună nu îmbrățișărilor inoportune, să spună nu când simte că nu poate sau că nu e gata. Iar asta înseamnă că ritmul nostru s-a adaptat ritmului ei, și nu invers. Asta înseamnă că dorințele ei contează, că alegerile ei sunt validate, că are voie să murdărească masa când mănâncă „singulă”, ca o fetiță „ma’e”, are voie să spună nu, că primește înțelegere când încă nu e pregătită să își ceară iertare și că poate desena linii roșii haotice pe o schiță bunicică dar stupidă desenată de mama.

Alfie Kohn spune: „Părinții se îngrijorează atunci când copiii se comportă prea copilărește. Când ați auzit ultima oară pe părintele unui adolescent împingându-l pe acesta să crească mai repede – să folosească mai mult machiaj, să participe la mai multe petreceri nesupravegheate, să devină mai activ sexual sau să se grăbească să-și ia permisul de șofer?” (Parenting necondiționat. P.105)

Tot în aceeași lucrare, același autor spune: „Cercetările arată că părinții care atribuie o competență și o responsabilitate crescută copiilor care se comportă neadecvat sunt mai predispuși să se supere pe ei, să-i condamne și să-i pedepsească. Devin frustrați de ceea ce ei consideră drept comportament neadecvat și răspund de fapt izbucnind și explodând în fața copiilor pentru că sunt copii. Prin contrast, părinții care înțeleg limitele de dezvoltare ale copiilor tind să prefere explicația calmă și argumentată la aceleași acțiuni. Ei știu că au misiunea să-i învețe pe copii și până la un punct, doar să aibă răbdare.”(p.94)

Alexandra va scrie cu siguranță în caiete pentru copii mari și îndrăznesc să cred că va fi un elev bun. Va veni o vreme când comportamentul ei va fi „acceptabil” normelor societății în care trăim. Din nefericire, va învăța și tehnicile pe care le folosim cu toții ca adulți pentru a ne potrivi unui cadru sau altuia. Până atunci, nu ne veți vedea, nici pe mine și nici pe Bogdan atribuindu-i o sfântă pălmuță la fund, smucind-o de mânuță, smulgându-i lucruri din mână sau spunând cu voce tare „Mulțumesc” părinților care așteaptă reacția noastră, încercând jalnic să demonstrăm că noi știm ce trebuie făcut în astfel de situații.

Asta pentru că nu vrem un copil dresat, ci unul sănătos emoțional, unul care la momentul potrivit să înțeleagă de ce lui Dumnezeu i se spune tată (și nu educator). Un copil care să știe că indiferent de crima pe care o va săvârși, se va putea întoarce mereu acasă – acasă în inima Creatorului și acasă în inima noastră. (Luca 15:11-32)

Asta pentru că suntem îngroziți de cuvintele pe care le auzim în parcuri unde părinții vor să dea bine în fața unor necunoscuți cu care se intersectează ocazional. Asta pentru că e mai valoros acum că Alexandra știe că e iubită, că i se dă timp să-și recunoască greșelile, că nu este forțată să mănânce ce nu vrea, că nu este obligată să facă impresie bună vreunui adult imatur care încearcă să îi cumpere zâmbetul. Pentru că e mai valoros când fără să fie împinsă de la spate spune:

mocovec (mulțumesc) mami

te ’ube ’c tati

sănatos, ai ’tănutat

ai ghiză cu masina tati

mami, tu e’ci prietena mea

îmip pa’e ău, iată’mă

nu e f’umos așa”

De ce scriu? Pentru că văd copii care suferă vizibil auzind „Iar te-ai murdărit, nu te mai iubesc!”, care sunt zdrobiți în sufletul lor mic când sunt loviți pentru că părinții vor să ia o notă mare de la alți părinți, care sunt împiedicați când fac pași spre a-și afirma independența și spre a-și contura identitatea.

Mai scriu pentru că acestea sunt frământări pe care eu și soțul meu le-am mestecat mai mărunt decât altceva în viața noastră.

Scriu pentru tine, care ai cel puțin un copil în preajmă.

Scriu pentru că tocmai am citit pe Facebook un articol despre cum ar putea fi reduși la tăcere copiii obraznici în avion.

Scriu ca să deplâng starea atâtor adulți orientați greșit spre succes și competiție. Ca să deplâng starea atâtor adulți care trăiesc în umbra celor plini de succes, pentru că nu au intrat în competiție. Ca să deplâng starea celor mai mulți adulți care nu știu că sunt iubiți…tocmai pentru că, pentru un motiv sau altul, nu pot prezenta (părinților) un platou frumos plin de fapte de succes.

Și scriu pentru că nu pot să nu scriu!

Și încă mi se pare că nu am terminat de scris tot ce aveam în suflet.

Iar tu, dacă citești din întâmplare ce am scris, privește astăzi un copil și încearcă să vezi comoara din el. Dar caută intens să o vezi! S-ar putea să fie ascunsă sub un năsuc murdar sau sub o supărare cu bătut din picioare și cu țipete.

Pentru Alexandra, comoara mea care nu știe să deseneze,

Mami

Pentru Bogdan, coechipierul cel mai bun în luptele prin care tot trecem,

Cristina

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s