Educația pentru război

 

 

 

 

 

Lentilele ei și realitatea

Ea are doar patru ani, iar lumea pe care o vede e adesea tapetată în roz.

Eu și tatăl ei am pierdut demult lentilele prin care ea privește în jur.

Ea știe despre copii care nu au unde să locuiască și conchide simplu: îi aducem la noi în casă. Eu și tatăl ei vedem sistemele care generează și susțin sărăcia și conchidem, deloc simplu: e nevoie de transformare, de răsturnare și de reconciliere.

Ea ne ascultă povestindu-i despre Daniel aruncat la lei, despre prietenii acestuia aruncați în foc și este impresionată de modul în care Dumnezeu i-a scos din circumstanțele acelea îngrozitoare. Ea conchide simplu: Dumnezeu are putere și salvează.

Eu și tatăl ei citim relatările în contextul larg al Scripturii în care Dumnezeu salvează oamenii de la moarte doar în unele cazuri. E același Dumnezeu care a primit în brațele Sale pe martirii care nu au scăpat de lei, de cuptoare, de arene romane, de lagăre. Noi conchidem, deloc simplu: viața de credință e o luptă corp la corp. Da, o luptă corp la corp, așa cum a experimentat Iacov la întoarcerea în țara fratelui său, Esau. O luptă pe care adesea nu o înțelegem, o luptă cu oponenți care apar din senin și fără explicații, o luptă în care suntem transformați, o luptă în care realizăm că Dumnezeu ne dislocă, adesea, șoldurile. Dar…o luptă la care nădăjduiesc să nu renunț până nu smulg o promisiune, mai ales atunci când nu mai înțeleg nimic.

Persecuția. Războiul. Execuțiile. Răpirile. Crucificările. Sunt cuvinte pe care mi-e și frică să le scriu aici. Sunt realități din lumea noastră. Sunt realități care nu se vor stinge din lumea de mâine în care va trăi ea, când va avea mai mult de patru ani.

Lentilele prin care privește ea încă tapetează lumea în roz.

Povestirile despre realitate încă au doar un singur aspect, acela pe care ea îl poate procesa acum.

Dar…mâine? Ce îi voi povesti mâine? Ce va afla mâine? Prin ce lentile va privi mâine?

 

Pentru când își va pierde lentilele

Mai devreme sau mai târziu, ea va vedea realitatea. Mai devreme sau mai târziu, va trebui să îi vorbim despre faptul că viața de credință presupune luptă, multă multă luptă.

Nu cumva trebuie să vorbim copiilor noștri despre persecuție mai devreme și nu mai târziu? Nu cumva trebuie, acum mai mult ca oricând, să începem ceea ce în mintea mea s-ar numi educația pentru război?

Pentru ce?

Pentru a înțelege istoria umanității.

Pentru a înțelege ce se întâmplă astăzi chiar unora ca ea.

Pentru a înțelege nu doar trecutul, ci și viitorul.

Cum?

Aici e frământarea cea mai mare.

Și când frământarea e prea mare, mă întorc la absoluturi. Nu la curentele culturii, nici ale educației, ci la absoluturi.

Curentele ar spune să privezi puțin copilul de ceea ce i-ar putea lipsi total vreodată. De la jucării și până la dragostea reținută intenționat, spun unele teorii că îi putem pregăti pe copii pentru greu. Suntem îngrijorați când ni se pare că iubim prea mult și pedepsim prea puțin. Suntem apostrofați când clădim un mediu sănătos pentru copii, pentru că în realitate, „viața-i dură”. Suntem judecați când le vorbim copiilor și adulților deopotrivă despre drepturile pe care le au, pentru că există probabilitatea mare ca aceste drepturi să le fie călcate violent.

E adevărat. Experimentarea este esențială. O căzătură ne învață mai mult decât o mie de relatări despre căderi. E adevărat, frica ne învață mai multe despre curaj decât orice poem eroic. E adevărat, singurătatea ne învață mai mult despre relații decât orice tratat de psihologie.

Dar la fel de adevărat este că dragostea, vindecarea, curajul, relațiile zidesc structura ființei noastre în moduri fără de care nu am putea continua. Și aici mă întorc la reperul absolut, la Cel care este Absolut. Și în confuzia care domnește peste lumea noastră, absolutul este singura șansă pentru noi, oamenii. Numai în economia lui Dumnezeu căzătura, frica, singurătatea, lipsa, foametea, chiar persecuția capătă sens și nu sunt îngăduite doar de dragul educației, ci de dragul vieții.

Și întorcându-mă la educația pentru război…care e aceasta? Cum o pregătesc eu pe ea, cum îi pregătim noi pe alții pentru momentele când, rând pe rând, vor cădea cortine roz, când rând pe rând, vor apărea colți ascuțiți: sărăcie, durere, cancer, lipsuri, violență, război, de oricare natură ar fi acela?

Mă dor umerii scriind. Mă aplec obosită peste litere. Șterg des cuvintele. Le înlocuiesc cu altele. Am mestecat atât de mult în mine aceste gânduri!!! Am strigat atâtea întrebări! Ridic ochii, fruntea, mintea, îndrept umerii încordați și privesc în sus. Acolo îmi e și răspunsul. În sus.

Da, lumea în care crește ea e una din ce în ce mai îngrijorătoare, mai confuză, mai instabilă. Dar Absolutul rămâne absolut.

Da, e cel mai probabil că ea va experimenta durere. Dar nu i-o voi administra eu niciodată la modul voit, ca s-o obișnuiesc cu suferința. Dimpotrivă, îi voi alina durerile mici și mari, pentru ca ea să se obișnuiască cu gustul de „casă” din brațele mele. Ca mai târziu, casa ei din sufletul meu să îi fie refugiu. Ca mai târziu, casa ei din inima Lui să îi fie destinație.

Da, e cel mai probabil că îi vor fi încălcate drepturile. Dar nu i le voi zdrobi eu niciodată la modul voit, ca s-o obișnuiesc cu umilința. Dimpotrivă, îi voi respecta drepturile, pentru ca și ea să facă la fel cu ceilalți și chiar să lupte pentru alții.

Da, e cel mai probabil că va fi respinsă, dată la o parte, înșelată, rănită. Dar am s-o iubesc și am să continui să torn dragoste în rezervorul ei, am să continui să o îndrept spre izvorul absolut al iubirii, ca să recunoască la prima vedere ceea ce nu e dragoste.

Am să continui să îi vorbesc despre libertate, cu atât mai mult cu cât libertatea multora este răpită.

Am să continui să îi vorbesc despre speranță, cu atât mai mult cu cât disperarea urlă mai tare.

Am să continui să îi zâmbesc, cu atât mai mult cu cât liniile de pe fața mea se vor adânci.

 

Lupta corp la corp

…continuă, deși am nu doar șoldul dislocat, ci întreaga ființă.

God is good, but he is not safe, zicea C.S. Lewis. (Permiteți să las cuvintele în limba în care au fost scrise. Mai mult, româna e prea săracă uneori pentru a traduce.)

Trăiesc adevărul acestor cuvinte mai mult ca oricând. Și mă lupt, ca Iacov, mă lupt și nu dau drumul până nu voi fi binecuvântată. Mă lupt cu Dumnezeu, nu doar pentru a înțelege cine este El, mă lupt cu Dumnezeu și refuz să dau drumul la promisiunile Lui.

Viața de credință e o treabă periculoasă, și, cum spunea Lewis, God is not safe. Ne confruntăm cu încercări pe care El le folosește în procesul de cioplire. Eu știu asta, tu știi asta, ea va ști asta. Și găsesc alinare în faptul ca Isus, mai mult ca oricine, a știut asta. Iar El, Isus, ne invită în pericolele credinței chiar și în prezentul nostru.

Și mai știu că nu mă lupt singură. Și eu și tatăl ei ne luptăm. Pentru ea. Mai mult…alți credincioși au făcut asta în istorie.

 

Răspunsul

Am citit chiar astăzi despre lupta unui părinte ca mine, ca noi. Cuvintele lui parcă erau ale mele. Și îmi voi permite să îi împrumut gândurile. El spune că Dumnezeu va continua să ne cheme în ring.

Da, Dumnezeu va continua să ne cheme în ring. Și acum, cât lentilele ei tapetează lumea în roz, și mai târziu, și pe noi…și o va chema și pe ea. Dar știu că rănile pe care le port acum în suflet și în trup, știu că rănile pe care le va purta ea nu vor fi niciodată prea puternice pentru siguranța finală a credinței.

Pentru că Dumnezeu nu va permite asta.

 

 

 

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s