Scrâșniri din dinți

Imbratisare_Violeta Sandu

(Sursa foto – Violeta Sandu. Imagine folosită cu acordul artistei.)

Mami, pot să iau asta la grădiniță?

Știi înțelegerea noastră, de ce mă întrebi? Nu, nu poți să iei nimic la grădiniță.

Avem de o vreme o înțelegere cu privire la lucrurile pe care obișnuia să le ia la grădiniță. Uneori le uita acolo și apoi se supăra tare de tot seara că nu le avea acasă. Alteori, le pierdea cu totul. Dar cel mai important motiv pentru care am stabilit împreună că e mai bine să nu ia nimic de acasă dimineața, era că nu vrea să împartă jucăriile cu ceilalți. După câteva conflicte majore cu copiii, a fost de acord că e mai bine cu înțelegerea noastră.

Dar nu asta e important în povestirea de astăzi, ci reacția. Reacția ei, reacția omului la limite.

Deși fusese de acord și deși ea singură reitera înțelegerea noastră, de data aceasta reacționa altfel – negativ, într-un fel, perfect uman însă.

Dialogul a continuat cu insistențe:

Dar vreau! Vreau să iau asta cu mine! De ce nu mă lași?

…apoi cu un fel de amenințări destul de comice:

Vrei să ascund lanterna asta și să nu o mai găsești niciodată? Vrei să nu te mai primesc în camera mea? Vrei să nu mai fiu prietenă cu tine?

…i-am răspuns încercând să îi arăt că amenințările ei fie nu mă afectau în vreun fel, fie nu puteau fi duse la capăt de ea, autoarea lor.

…apoi a urmat scrâșnirea din dinți:

Îți stă urât cu roz în cap! (aveam pe cap o coroniță care îmi ținea părul deoparte ca să mă pot da cu cremă pe față) Nu îmi place de tine!!!

Am privit-o prin oglinda în care mă uitam dându-mă în continuare cu cremă. Avea fața crispată, iar cuvintele scrâșnite ieșeau ciudat din gurița ei dulce. Nu era prima dată când reacționa așa la limitele stabilite de noi.

Am avut clipa aceea de sănătate mintală care te ajută să cântărești lucrurile și să acționezi, în loc să re-acționezi la ce ți se întâmplă – scrâșnind din dinți adică.

Am avut timp să realizez cât de greu este și pentru un adult să acționeze conform convingerilor pe care le are, când instinctul e mai satisfăcător.

Sincer? Îmi venea să scrâșnesc din dinți, la fel ca ea. Mai ales…oh, Doamne, mai ales că era momentul acela de dimineață, când totul trebuie făcut repede, când minutele aleargă mai harnice decât ar trebui.

M-am văzut pe mine în reacția ei.

…am spus:

Eu: Uite, acum ești supărată și îți vine să spui cuvinte care rănesc, doar pentru că te simți tu rănită.

Ea: Baaaa nuuu! Îți stă urât cu roz în cap! Vreau să iau asta la grădiniță.

Eu: Știi că eu te iubesc în orice clipă, da?

Ea: Baaaa nuuu!

Eu: Și acum te iubesc cu toată inima.

Ea: Dar…mama…eu nu…

M-am îndreptat spre ea și am îmbrățișat-o.

Ea: Inima mea o aude pe inima ta când mă îmbrățișezi.

Avea obrazul cald. Cât de dor îmi este de obrazul ei când e la grădiniță! Cât de bine îmi este când știu că o duc acolo fără conflict!

Apoi, ca prin minune, obiectul mult dorit a fost dus într-un sertar numai al ei. Era mai în siguranță acolo.

Da, mai bine nu mai iau nimic cu mine.

De câte ori îmi iese asta? Cam în 80% din cazuri.

De ce depun efortul ăsta? Pentru că de fiecare dată (adica 100% din cele 80% din cazuri) ajunge singură la soluția salvatoare. Pentru că e mai demn să mă identific cu ce simte, să o ajut să se elibereze de tensiune și să aleagă singură ce e bine, decât să o manipulez, să o ameninț sau să o forțez. Pentru că învăț despre mine ceea ce nu știam că mai am de învățat. Pentru că noi creștem un viitor adult și nu un copil etern.

Pentru că mă dureau cam tare dinții de la scrâșnirile care ieșeau automat din caracterul meu înainte să o avem pe ea.

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s