Reacția mea și „vina altcuiva”

Un fapt. Am tras cu putere scaunul spre locul unde trebuia să stea. În mișcare, am zgâriat puternic colțul unui perete proaspăt reparat și văruit. Mi-a părut atât de râu, încât aș fi plâns dacă aș fi avut loc pentru lacrimi în vânzoleala de emoții care mă copleșeau atunci.

Evident, învățată bine de atâția ani de exersare, am identificat mecanic toate elementele care îmi justificau acțiunea. Îi spusesem de multe ori să nu se mai joace sub scaune, dar pentru cei patru ani ai ei, farmecul clădirii pe care o „construise” din scaune era mai intens decât cicăleala mea nefondată, decât disciplinarea incorectă pe care i-o administram în agitația din bucătărie. Nu o privisem nicio clipă în ochi, nu îi explicasem nimic pe înțelesul ei, nu mă oprisem deloc din vârtejul mișcărilor rapide din acele momente. Dar, da, cărarea bătătorită din creierul meu găsea justificare – era vina ei, ea mă „făcuse” să trag scaunul cu putere. Măcar am avut puterea să nu verbalizez ceea ce simțeam atunci, atât de greșit.

Până la urmă, am plâns câteva lacrimi, dar nu am vrut să mă vadă nimeni, nici ea – care se juca acum fără acoperișul pe care i-l luasem eu, nici el – care muncise la peretele frumos și proaspăt văruit. Am plâns câteva lacrimi atunci când am realizat din nou că reacția mea este reacția mea! Că nu e vina nimănui pentru ceea ce iese din mine. Că singurul responsabil pentru ceea ce spun sau fac sunt eu, indiferent de cât de multe justificări aș găsi în vinovații colaterali.

 

Un alt fapt. Altă dată am ridicat tonul, deși lucrul acesta – mic de altfel pentru unii – nu este tolerat în familia noastră. Și, da, am găsit justificare în tot ceea ce mă „făcuse” să ridic tonul.

 

Și încă alte fapte despre care citesc ici acolo…

El evită o groapă și trece pe contrasens. Celălalt virează brusc, iar altul din spate frânează și mai brusc. Se grăbeau toți, dar își găsesc timp să oprească și să se înjure. E vina celui care a greșit primul. Dacă el ar fi condus cum trebuie, nu i-ar mai fi făcut pe ceilalți să înjure. Ei nu ar mai fi avut reacția aceea.

El e băut, iar ea e cicălitoare. Cumva, ea „îl face” să ridice brațul și să o lovească. E vina ei. Dacă ar fi știut să tacă…el nu ar mai fi avut reacția aceea!

Ea și-a ales greșit hainele, iar el e bărbat. E vina ei că el nu s-a abținut și a atacat-o. Dacă ar fi stat în casă la ora aia…el nu ar mai fi avut reacția aceea!

Așa se face că fapte grave ajung să fie justificate prin vina victimei. Atacuri, violuri, crime.

Pe scurt…că nu are rost lungirea subiectului…dacă vreau să fiu un părinte bun, o soție bună, un cetățean corect, un prieten de valoare, mă voi uita la acțiunile mele și nu voi căuta în primul rând unde să arunc vina.

Reacția mea este reacția mea! Indiferent de cât de vinovat ești tu.

Reacția ta este reacția ta! Indiferent de cât de vinovat sunt eu.

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s