Un copil întreg

File 01-07-16 15 28 25 (2)

„Să fii cuminte!”

„Să taci când ești în preajma adulților!”

„Să stai nemișcat în bancă!”

„Să iei note mari la toate materiile!”

„Să aduci medalii pentru țară!”

…chiar dacă ochii tăi caută curioși să descopere lumea din jur

…chiar dacă ai ceva valoros de spus

… chiar dacă mușchii tăi au nevoie de mișcare la vârsta ta

…chiar dacă asta te va conduce sigur la depresie în câțiva ani

…chiar dacă iei bătaie de la antrenor

Cam acestea sunt instrucțiunile pe care suntem tentați să le dăm copiilor, presați de ochii celor din jur, presați de așteptările altora, presați de imaginea produsului finit pe care suntem datori ca părinți sau educatori să îl livrăm societății de mâine.

Cu alte cuvinte…doar bucăți disparate: ochi supuși, mușchi educați să stea sau să se miște prea mult, degete prea mici încleștate pe stilouri prea rigide, creier înfierbântat, conexiuni pierdute, cortex în luptă permanentă cu amigdala, bucăți. Bucăți de copil.

Ne bucurăm de cei mici atâta timp cât sunt mici. Cum simțim că au crescut, lăsăm drăgălășeniile la o parte, tăiem joaca de pe listă și îi înregimentăm în programe care, sperăm noi, îi vor pregăti pentru viață. Și viața…e dură, nu-i așa?

Mă frământă MULT acest subiect și sunt, de fapt, am fost victimă a presiunii de care am vorbit. Pentru că unii scriu la vârsta ei, pentru că unii merg și la sport și la balet și la șah. Pentru că așteptările cresc și pentru că…pentru că mă tem. Și dacă nu va fi pregătită pentru viață? Și dacă nu va face față cerințelor de la școală? Și dacă examenele vor fi prea grele?

Teama asta nu m-a ajutat cu nimic însă. Ba mai mult, mi-a făcut rău. Și mie, și ei și soțului meu. Pentru că presiunea pe care am început să o exercit greșit a adus tensiune, stări negative și exact inversul a ceea ce îmi doream eu: în loc de ascultare, am obținut rebeliune, în loc de cooperare, am obținut rezistență, în loc de apropiere, am obținut distanță. Cât despre „rezultate” așa cum le văd eu la unii sau la alții – nici vorbă! Așa că am mers din criză în criză.

Până când am fost salvată. Iar. La momentul potrivit.

Se pare că sunt tare iubită. Primesc atât de mult! Sunt „datoare” într-un fel.

La momentul potrivit a venit seminarul Cercul Siguranței și apoi vizita unor prieteni de la Cuvântul Întrupat Thailanda, cu o instruire despre metoda de educație a Mariei Montessori.

…să mă opresc puțin…pentru cei care m-ar acuza tare repede că umblu după tot ce-i modern și lipsit de substanță, Cercul Siguranței se bazează pe studii solide de-a lungul a 60 de ani, iar Maria Montessori a trăit între 1870 – 1952.

Ambele cursuri m-au ajutat să mă întorc la ceea ce știam. Cercul Siguranței e rezultatul cercetărilor asupra teoriei atașamentului, metoda Montessori tratează copilul în întregul său, respectând etapele de dezvoltare, fructificând ceea ce e bun și frumos în fiecare vârstă, mergând alături și nu împotriva lucrurilor așa cum au fost ele create. Ambele confirmă Scriptura, ambele susțin adevărul creației, ambele vorbesc despre dragoste.

Și ambele au făcut click în mintea mea tocmai pentru că Dumnezeu s-a folosit de aceste instrumente pentru a mă transforma. Din nou. La momentul potrivit. Se pare că sunt tare iubită. Primesc atât de mult!

Despre transformare e vorba, nu despre informații în primul rând. Așa că, în loc să descriu aici Cercul Siguranței sau metoda Montessori, voi scrie despre picătura de nădejde pe care am căpătat-o, despre curajul pe care l-am primit, despre bucurie, despre ce înseamnă să crești un copil în întregul care a fost creat să trăiască.

Viața este grea și va fi grea și pentru ea. Șoala va fi cu siguranță o etapă plină de provocări. Asta pentru că sistemul educațional din România nu se va schimba prea curând. Copilul meu va fi rănit, va fi mințit, trădat, insultat, neapreciat…

Dar eu nu am fost chemată să scot obstacolele din viața ei, cel puțin nu pe cele care nu pot fi scoase. Și e o mare eliberare în asta.

Ce pot să fac în primul rând este să o iubesc corect, așa cum a proiectat Dumnezeu iubirea pentru noi, oamenii. Să o iubesc necondiționat, să o primesc mereu, atât când îmi va împărtăși bucuria și entuziasmul dar și (sau mai ales și) furia, frustrarea, rușinea, frica.

Și nici aici, nici în treaba asta cu iubirea nu vreau să las deznădejdea să mă păcălească. Știu că nu o voi iubi perfect, ci omenește, dar nu sunt singură. Am alături pe cel mai bun coechipier și amândoi îl avem pe Dumnezeu, care ne-a dăruit-o pe ea.

Și am mai aflat ceva în urma crizei prin care am trecut. O voi ajuta, o voi întări, o voi căli, dar…

Nu forțând-o să atingă standardul unora.

Nu obișnuind-o cu greul.

Nu călcându-i drepturile.

Nu îndepărtând-o din brațele mele.

Nu luându-i joaca.

Nu cerându-i să stea într-un loc.

Nu reducând-o la tăcere.

Nu trecând peste etape ale dezvoltării ei.

…doar pentru că sistemul o cere, doar pentru că alții au standarde, doar pentru că așa se cade, doar pentru că…

Copilul meu de patru ani nu scrie, nu citește, nu joacă șah, nu știe tabla înmulțirii, nu desenează perfect, nu joacă jocuri la calculator, nu are tabletă, nu are acces la telefoanele noastre.

Copilul meu își scrie numele în varianta prescurtată, iar L-ul este mereu cu sus-ul în jos. Copilul meu iese din contur când desenează, alege culori „nepotrivite” pentru obiectele de pe foaie, se încurcă la numărat la un anumit punct, refuză câteodată conversațiile în limba engleză, se pictează pe mâini după ce termină cu foaia.

Calitățile ei, multe și frumoase, le păstrez în scrierile mele pe care nu le dau publicului, pentru că sunt sfinte. Calitățile ei, pe care învăț din nou să le văd, sunt cele ale unui copil de vârsta ei. Calitățile ei au de-a face cu bucuria, cu frunzele, cu soarele, cu îmbrățișările, cu numirea trăirilor, cu administrarea sentimentelor copleșitoare, cu cărțile care o fascinează, cu planta pe care o udă în fiecare zi, cu ființa ei întreagă.

Mâinile ei pufoase nici nu trebuie să țină (acum) creionul în poziția corectă de scris. Am aflat că trebuie să dispară un anumit tip de țesut de pe pălmuțele copiilor, pentru ca abia apoi, ei să poată să scrie. Acum ștergem împreună masa de la stânga la dreapta, de sus în jos, în mișcări circulare în sensul arcelor de ceasornic (de la Montessori citire). Ori asta e chiar plăcut pentru ea. Și nici nu e forțată. Iar mâna ei micuță și pufoasă învață, plăcut, ceea ce îi va trebui la școală.

Și cu școala, că de la gândul școlii a pornit și criza, am descoperit câtă putere are conectarea, apropierea, dragostea – exact ca în Scriptură – și învăț să nu mă mai tem. Da, școala pe care o doresc eu nu există. Dar copilul meu va putea face față școlii, greutăților, oamenilor, societății, vieții, pentru că îi vom umple cupa cu ceea ce o va ajuta cu adevărat. Nu cu teme în plus, ci cu iubire, încredere, apropiere.

Școala, școala care acum mă frământă, va primi din brațele mele un copil întreg.

P.S. pentru sceptici: Ne întâlnim și discutăm peste doi ani, nu-i așa?

OK, ne întâlnim.

Până atunci, nu ne căutați în sala de clasă. Suntem afară la joacă. Învățăm mânuțe mici și pufoase să meargă pe bicicletă. Haideți și voi!

Advertisements

2 responses to “Un copil întreg

  1. Cristina… Esti mamica perfecta care un copil ar dori sa o aiba…
    Tot ce zici si asa cum faci este perfect. Continua asa si vei vedea cum creste fericita si isteata copila voastra. Nimic nu e mai frumos ca la aceasta varsta sa descopere lumea ce o inconjoara. O sa aibe timp sa deseneze frumos, sa scrie, sa numere, sa joace şah dar toate la timpul lor.
    Copiii in ziua de azi, din pacate nu stiu ce este
    copilaria.
    Sunteti parinti extraordinari, continuati asa si veti creste un copil fericit.
    Pup cu drag.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s