Cu montu’ la tăiere

I se spune Hallux Valgus, dar pe românește e vorba de un simplu mont. Așa am crezut și eu, că va fi simplu să scap de un simplu mont. Unul dureros, ce-i drept, foarte foarte dureros.

Planul era simplu: o operație ușoară, un concediu medical și o serie de vizite pe la magazinele de încălțăminte pentru toamnă. Și apoi pentru iarnă. Și apoi…tot așa.

Nu am fost pregătită pentru ce urma să se întâmple. O mie de lucruri au făcut ca experiența spitalului să fie una la limita traumei. O mie de lucruri m-au făcut să deplâng starea sistemului medical de la noi. Dar nu despre acestea vreau să vorbesc aici. Pe cele negative le-au cântat și le cântă alții în cântece pe care nu vreau să mi le însușesc. Eu mă voi încăpățâna să spun povestea lucrurilor bune care se întâmplă, a acelor lucruri care îmi dau nădejde pentru viitorul meu și al copilului meu, a acelor lucruri care îmi confirmă decizia de a rămâne în țara aceasta din care fug tot mai mulți.

Și acum, pentru că s-au mai diminuat episoadele depresive și crizele de plâns, acum că s-a atenuat durerea și pentru că m-am deprins puuuuțin cu broșa metalică ce îmi iese din degetul mare de la piciorul drept, e timpul să mă pun pe scris.

Să scriu…ca să schimb măcar cu o frântură narațiunea aceasta nefastă pe care poporul nostru o tot duce negativist prin tramvaie și pe la cozi la impozite.

Să scriu…ca să inspir și pe alții să caute ochii aceia cu care se pot vedea lucrurile bune.

Să scriu…ca să îmi cultiv propria nădejde.

Să scriu…ca să mă vindec.

Să scriu…ca să mulțumesc.

Cui?

Păi tuturor celor care au pus umărul la ce s-a întâmplat acum în viața mea. Conștienți sau nu de acest adevăr, toți au fost călăuziți să îmi apară în cale.

Mai întâi a fost chirurgul. Îl cheamă Dimofte. Și era cât pe ce să îi scriu aici numele mic, și asta nu pentru că ne-am tutui cumva, dimpotrivă, pentru mine e „Domnul Doctor”, ci pentru că e un om atât de real și de deschis, încât ți-l poți ușor imagina drept prieten. Am avut mereu impresia că pe lângă medici nu am voie nici să respir, dar cu acest doctor e diferit. E un doctor tânăr despre care aud că a muncit mult și care nu a primit din cer poziția pe care o are acum. Un doctor care operează la spital și care fuge apoi să lucreze în alte două clinici. Mi-a răspuns la întrebări, a fost prezent, a fost atent, a știut ce face și a fost om. Mai mult, a apărut întâmplător în salon când, sub influența unor informații care s-au dovedit false, eram în mijlocul unei căderi emoționale. A rostit o propoziție simplă și argumentată, care m-a liniștit.

Apoi a fost prietena mea care lucrează în altă secție. Mi-a apărut în cale într-un alt moment critic, când, însoțită de o asistentă mă întorceam spre salon după o analiză. Ea urca scările spre holul pe care eu mergeam plângând pe ascuns. M-a îmbrățișat și m-a lăsat să plâng pe umărul ei. Apoi a mers cu mine până în salon, unde cineva m-a numit ușor „plângăcioasă”. E în regulă…e un compliment acesta. Plângeam de mila unui pacient bătrân tratat fără respect. Chipul cunoscut al prietenei mele mi-a adus alinare, apoi încurajarea și slujirea ei în timpul și după internare. M-a vizitat într-o seară târziu exact când aveam nevoie. A intrat pe întuneric, pentru că celelalte paciente voiau deja să doarmă. Când m-a îmbrățișat, mirosea frumos tare. Parfumul ei contrasta cu starea în care mă aflam eu. În loc de jenă, am visat scurt la vremea când aveam să merg acasă.

A fost apoi prietena mea care suferise aceeași operație, lucrată de același medic, cu un an în urmă. M-a ghidat și m-a ascultat de nenumărate ori, deși era în concediu cu familia. Să văd operația prin ochii ei a fost de mare ajutor, chiar dacă recuperarea diferă mult de la una la alta.

Apoi a fost brancardierul M. Un om care îmi aduce aminte de tatăl meu. Tăcut și respectuos, m-a condus într-un cărucior la o radiografie. Plângeam necontrolat atunci din cauza unor informații false cu privire la starea mea. M-a ajutat cu grijă să mă așez, m-a ferit atent de toate obstacolele care făceau căruciorul să se zguduie și m-a privit în ochi. M-a ajutat să mă urc pe dispozitivul înalt (sigur ca toate sunt înalte peste tot) pentru radiografie și m-a întrebat de ce plâng. A înțeles greu ce încercam să vorbesc înecată. Nu mi-a dat sfaturi, nu mi-a ținut predici, nu m-a luat peste picior (nici peste piciorul bolnav, nici peste piciorul sănătos J). A rostit o singură propoziție de încurajare. Și mi-a arătat multă multă grijă. L-am urmărit în zilele următoare, transportând alți pacienți și am văzut aceeași atitudine. Când a ajuns din nou în salonul în care mă aflam, i-am mulțumit pentru ajutor. „Cred că sunteți un om foarte bun” i-am spus. M-a privit și mi-a răspuns dând ușor din cap. Mi s-a părut că i s-au umezit ochii…dar e posibil să fabulez.

A fost Doamna G., pacienta care avea nevoie să vorbească și cu care am avut ocazia să vorbesc despre nădejdea care se află în mine. Avea puterea să mă încurajeze, deși suferea mai mult în diverse moduri.

A fost apoi Doamna A., bunica îndrăgostită de nepot, care a suferit în tăcere stări la care nici nu am putut să mă gândesc. Avea vocea dulce și caldă. Suferea cel mai mult și cred că a fost cea mai puternică. A rămas în spital când am plecat eu. Încă nu se putea ridica din pat. La despărțire, mi-am permis să o sărut părintește pe frunte. Nu știu de ce. A lăcrimat și asta mi-a arătat că nu am greșit.

Au mai fost și ceilalți…întreaga echipă de oameni care merg în spital zi de zi. Plătiți prost. Muncind mult. Fiind supra-alocați. Nu, nu toți sunt drăguți, nu toți sunt amabili, nu toți sunt respectuoși. Dar, din nou, aleg aici să vorbesc despre ce e bine. Oare eu cum sunt la locul meu de muncă? Oare sunt mereu drăguță, amabilă și respectuoasă? Și dacă sunt…se compară munca mea cu a lor?

Ce au făcut special toți aceștia? Păi nimic…doar datoria, dar despre asta este vorba! Sunt oameni care își fac datoria, iar acest lucru e excepțional.

Ne place să privim spre occident și spre standardul de acolo. Poate occidentul a început prin a-și face datoria și poate ar trebui să facem și noi la fel.

Ne place să privim spre occident și spre standardul de acolo. Poate ar trebui să mulțumim pentru oamenii…pentru supra-oamenii pe care i-am numit mai sus, care au ales să rămână în țara noastră…mai mult, în Galați, orașul care pare să moară.

Încă o dată mi se confirmă că am ales bine să rămân și eu. Pentru că e nevoie de mine, de soțul meu, de cei de la spital, de prietenii mei, de voi; e nevoie de noi toți pentru ca Dumnezeu să vindece și locșorul acesta în care ne fâțâim și în care ne place să ne plângem.

Nu i-am menționat pe ai mei. Pe soțul meu, pe cei din familie, pe prietenii mei apropiați. Nu aș fi reușit fără ei. Ei sunt oameni care nu au nevoie să fie numiți.

De ce am scris?

Pentru că eu am mare speranță în ceea ce se întâmplă aici, lângă noi.

Pentru că sunt convinsă că este important să schimbăm felul în care ne povestim poveștile.

Pentru că știu că lucrurile acestea mici contează mai mult decât cele pe care le considerăm noi mari.

Pentru că îmi doresc un loc bun pentru copilul meu și o cultură a cărei narațiuni să fie una care să înnobileze și să îndemne la nădejde.

Pentru că un poem eroic vorbește despre eroism, dar și îndeamnă la eroism.

Pentru că o poveste de dragoste vorbește despre dragoste, dar ne și îndeamnă să iubim.

Pentru că nădejdea ne este dată liber de la Creator, dar nădejdea trebuie cultivată.

Pentru că vreau să mulțumesc…

Advertisements

One response to “Cu montu’ la tăiere

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s